Preluata de pe parohia-blog.blogspot.com
Salvaţi sufletele noastre” , S.O.S….., aşa a îndrăznit să
scrie cineva pe peretele closetului de la liceu (printre toate celelalte
porcării sexuale)... Da, acesta e strigătul meu nerostit, poate strigătul
generaţiei mele, înnăbuşit în inimile noastre, sub mormanele de gunoi ale
vieţii de zi cu zi, de chiştoace şi sticle goale, de prezervative şi seringi;
de decibelii muzicii date la maxim, de buzele şi corpul celui îmbrăţişat nu din
dragoste (ce e aia poate că nu ştiţi nici voi!), ci din disperarea aceea
scârboasă a bătrânilor neputincioşi, de a nu fi singuri! Da, acesta e adevărul
nostru, partea cea nobilă şi frumoasă din noi, şi nu putem să-l scriem decât pe
pereţii veceului!
De câte ori deschidem gura sau întindem mâna către voi ne
trataţi ca pe nişte cerşetori: ne daţi repede bani sau dulciuri sau ţoale ca nu
cumva să ne iasă de pe buze strigătul acesta periculos care v-ar pune în cea
mai jenantă postură din viaţa voastră, aceea de a nu şti pentru ce trăiţi sau
care e sensul vieţii la care ne-aţi chemat, născându-ne; ori ca nu cumva mâna
întinsă să cerşească Adevărul pe care nu-l cunoaşteţi, asta fiind maximum de
onestitate de care sunteţi în stare, pentru că în rest ne minţiţi fără
probleme… De fapt, ne umpleţi şi nouă farfuriile cu ceea ce curge din televizoare…
Ne daţi bani şi o rupeţi la fugă să faceţi alţii, lăsându-ne
singuri cu cel mai viclean dintre monştrii acestei lumi: Banul. Parcă el ar fi
nu numai stăpânul vostru ci şi copilul vostru: de multe ori mă întreb dacă voi
faceţi bani pentru mine sau eu m-am născut ca să daţi un sens nobil sclaviei
voastre… Deşi nu suntem bogaţi, nici bancheri, nici afacerişti, în casa noastră
se vorbeşte mereu numai despre bani… Şi când mi-i daţi o faceţi cu satisfacţia
celui care şi-a împlinit deplin datoria sa, sfântă, de părinte…
Poate că deja nu mai ştiţi să faceţi altceva. Când eraţi
tineri v-aţi vândut sufletele Banului, aţi acceptat viaţa pe care o dă Banul,
în locul celei pe care o dă Dumnezeu; şi viaţa pe care o dă Banul e o moarte
travestită, aşa cum iubirea pe care o dă banul e prostituţie…
Când voi v-aţi vândut sufletele ne-aţi vândut şi pe noi,
chiar dacă nu eram născuţi. Căci vânzându-vă aţi făcut din lume o piaţă de
suflete…
Ştiu, după ce veţi citi aceste rânduri vă v-a părea rău că
nu m-aţi avortat…
…deşi majoritatea timpului mi-l petrec, ca un avorton, pe
net, căutând acolo ceea ce nu mai găsesc în lumea voastră: o bucăţică de viaţă
proaspătă, cinstită, care să poată fi trăită ca un om, nu ca o maşină. Dar şi
acolo nu-s decât alţi disperaţi ca mine, care ajungem să muşcăm unii din alţii,
pentru că şi net-ul e pustiu ca şi vieţile voastre, dar cel puţin nu doare ca
minciuna care vine de pe buzele părinţilor tăi… Adeseori stau minute în
şir privind lumina monitorului, simţind radiaţiile ecranului ca o mângâiere
rea, otrăvitoare… dar vădit rea şi otrăvitoare, nu ca mângâierea involuntară pe
care mi-o daţi punându-mi bancnotele în palmă….
Oare de ce am ajuns noi, adolescenţii de azi, să spunem ceea
ce simţim şi gândim doar în scrisorile de rămas bun ale sinucigaşilor? Nu mai e
loc pentru Adevăr în această lume? Adevărul nu e bun decât pentru a muri?...
Mă doare până la os tot ceea ce vă scriu, fiecare cuvânt şi
fiecare virgulă… Pentru că şi aceasta e o scrisoare de rămas bun…
Am ajuns nişte prefăcuţi care abia aşteaptă pauzele ca s-o
zbughească printre blocurile din jurul liceului, acolo unde am ascuns o sticlă
de băutură şi un pachet de ţigări, unde dansăm şi râdem şi ne sărutăm cu patima
unui protest, scandalizându-i pe locatari… Şi ei, săracii, se tem de noi, nu ne
spun nimic, le e teamă că o să-i caftim când vor ieşi să ducă gunoiul…. Le e
frică de pumnii noştri, pentru că nu ne-au luat niciodată povara neagră din
suflete… De fapt, sunt şi unii care ne înjură şi ne alungă, cu acordul tacit al
bătrâneilor fricoşi de la ferestre, care parcă toată viaţa n-au învăţat nimic
altceva decât să-i alunge pe alţii din sufletul lor…ca să nu pună în pericol
amărâta lor de viaţă… pe care n-aş primi-o nici de pomană!
Voi ne daţi bani ştiind că noi îi cheltuim pe băutură, droguri
şi sex protejat ( care vă protejează de fapt pe voi de „complicaţii”, de
efectele nedorite ale vieţii moderne, civilizate!). Parcă aţi investi într-un
serviciu de deratizare care vă scuteşte de noi şi de problemele noastre
sufleteşti ca de şobolani şi gândaci de bucătărie… Îmi dau tot mai mult seama
că voi aveţi nevoie de industriile divertismentului mai mult decât noi: căci ce
v-aţi face voi, părinţii, dacă într-o zi când s-ar lua curentul, ar trebui să
ţineţi loc de calculator, televizor, bar şi prieten la un loc? N-aţi fi cu
totul depăşiţi? Aţi mai zâmbi aşa frumos, relaxaţi, ca atunci când ne daţi bani
ca să ieşim în oraş?...
Iată! Nici măcar nu îndrăznim să îndreptăm către părinţii
noştri strigătul nostru de ajutor… Iată, că nu credem în voi… Unde e dragostea
care ne-ar fi dat această credinţă ? Aţi vândut-o demult pe confort, pe gresia
şi faianţa din baie, pe maşina nouă din garaj şi pe toate celelalte fleacuri pe
care mi le băgaţi în ochi ori de câte ori simţiţi în mine revolta… Şi ce mă
doare cel mai tare: nu vreţi de la mine decât un singur lucru: să ajung la
fel ca voi! Pentru asta mă plătiţi şi-mi îngăduiţi toate!
Voi nu vă puteţi salva nici pe voi înşivă… Nici societatea,
nici şcoala, forme de senilitate consfinţite prin vot o dată la 4 ani…
Numai Dumnezeu ne-ar putea scoate din toată farsa asta
tembelă şi murdară…Dar El…unde este?
Unde este Dumnezeu, mamă?
Unde este Dumnezeu, tată?
Nu vedeţi că înnebunim fără El?
Nu vedeţi că banii pe care ni-i daţi sunt bani de
înmormântare a sufletelor noastre?
Nici profa de religie nu-L cunoaşte pe Dumnezeu… Ştie doar
să mute piesele unui muzeu religios din magazie în sufletele noastre… Ne mai
atârnă, în „colierul” disperării noastre, un bolovan pe care scrie religie…
O colegă satanistă m-a invitat să mă alătur grupului lor… Am
refuzat-o…. Oricum viaţa noastră obişnuită semănă cumplit de mult cu ritualul
şi cultul lor: presupune respingerea, hulirea, batjocorirea şi uciderea a tot
ce este curat şi nobil în noi ca să ne accepte… Cine?!
De aceea şi ea şi „tovarăşii” ei se simt în această lume ca
peştele în apă şi ceea ce pentru mine este dureros, pentru ea este
plăcut….Practic ea îmi cere să mă bucur de rău, de absurdul în care ne cufundăm
tot mai mult… de anormalitatea relaţiei noastre…
Dar prefer să mor decât să accept asta…
………………………………………………………………………………………………
Dragii mei, scumpii mei părinţi!
Acestea ar fi trebuit să fie ultimele mele cuvinte…
Pregătisem totul, în detaliu… Când a sunat Ana şi mi-a zis
să mergem la mănăstire… Am refuzat şi m-am dus să mă culc; dar stând în pat
m-am gândit că dacă tot m-am hotărât să mor, ce mai contează? Dacă cineva m-ar
face să mă răzgândesc, înseamnă că hotărârea mea e o iluzie, înseamnă că mi-e
frică, înseamnă că nu fac decât să spun cuvinte goale, să-i mint pe toţi
ca să mă dau în spectacol, şi în cel mai scârbos, acela de a cerşi atenţie
cu moartea ta…
Când orice ai face şi tot nu eşti băgat cu adevărat în
seamă, nu-ţi mai rămâne decât moartea: ştii că la înmormântare vor fi
sentimente adevărate, că vei fi plâns şi regretat aşa cum nu ai fost niciodată,
ŞTII CĂ ATUNCI VEI AVEA VALOAREA PE CARE O MERITĂ ORICE OM DE PE PLANETA ASTA
CÂND ESTE ÎN VIAŢĂ, mila aceea esenţială care, oricât de căzut ai fi, te
împinge să te agăţi de viaţă… Ştii că oamenii de lângă sicriul tău se vor fi
trezit cu adevărat, că te vor privi şi-ţi vor vorbi din inimă… DIN INIMĂ…DIN
INIMĂĂĂĂ!!!!!!!!.....
Asta am găsit la mănăstire, mamă şi tată: propria INIMĂ!
Mă dusesem să dărâm ultima redută a vieţii, mă dusesem să
înfrunt şi ultimele argumente ale sufletului, cele religioase… M-am dus cu o
hotărâre furioasă…
Am intrat în chilia unui călugăr subţire şi palid, care
privea în podea ca şi cum ar fi urmărit o furnică prin microscop… Mi-a făcut
semn cu mâna să mă aşez pe un scaun, apoi s-a aşezat şi dânsul…
Au trecut câteva minute până când să-mi dau seama că tăcerea
lui e mai puternică decât furia mea, şi viaţa din trupul acela numai piele şi
os, înmiit mai tare decât lumea plină de disperare şi ipocrizie din care
veneam… Încet-încet, fără un sunet, inima mi se dezgheţa: frigul din ea se
evapora ca şi cum suflarea caldă a cuiva ar fi cuprins-o, ca şi cum un suflet
ar fi intrat în mine şi mi-ar fi îmbrăţişat sufletul ca să-l încălzească…
N-am crezut că există aşa ceva, o astfel de dragoste…. Am
văzut mereu numai atingerea trupurilor, îmbrăţişarea lor disperată, care nu
atinge sufletul, care lasă sufletele şi mai singure şi mai pustii …şi mai reci…
EXISTĂ DRAGOSTE, MAMĂ!!!
EXISTĂ DRAGOSTE, TATĂ!!!
Suntem în noiembrie şi-n mine e primăvară! Înţelegeţi?
Sunt plină de izvoare care curg prin noroiul pe care l-au
lăsat toate iernile vieţii mele în urmă… care acum nu mai e ascuns sub
falsul alb al zăpezii…. Văd în mine toată murdăria lumii şi am mai multă poftă
de viaţă ca oricând! Dar e Soare pe cerul sufletului meu, Lumină şi
căldură, şi ştiu că El are puterea de a usca totul şi de
a face să crească iarba; şi că vor ieşi flori….
Stăteam în chilia aceea, într-o tăcere tot mai caldă şi mai
duioasă… Mă aşteptasem să fiu întâmpinată cu reţinere, să fiu judecată şi
combătută, mustrată, luată la rost, să mi se ţină predici… Şi nimic din toate
acestea… Doar un preot călugăr care tăcea… Doar metaniile din mâna lui se
mişcau încet ca un ceas care măsura, nu timpul, ci mila… De la o boabă la alta,
mila aceea plină de înţelegere, tot creştea… până mulţimea ei mi-a apăsat inima
atât de tare încât am izbucnit în plâns… M-am aruncat la picioarele lui şi am
început, plângând în hohote, să spun totul, TOTUL, TOOOOTTTUULLL….
Nu mai ştiam cine şi unde sunt, nu mai simţeam spaţiul şi
timpul…. Doream cu disperare doar ca bunătatea aceea ce mi se descoperise să
rămână cu mine: să stau în casa ei şi să mănânc la masa ei şi să privesc prin
fereastra ei, să fiu copilul ei, care se joacă în curtea ei, care se bucură de
laudele ei… Şi pentru asta trebuia să spun totul, să dau totul afară din mine,
să mă eliberez de tot ce fusesem până atunci…. Să dau afară tot ce era de
afară, tot întunericul şi scâşnetul dinţilor sufletului meu… Aici în dragostea
aceasta ar fi trebuit să mă nasc şi să locuiesc şi să cresc… Aici ar fi trebuit
să fiu dintotdeauna şi să nu cunosc altceva… Dar eu m-am născut afară, din
oameni izgoniţi din Rai, care s-au învăţat să trăiască afară, în întuneric şi-n
mijlocul disperării… Oameni care au colonizat ura şi durerea continuă… Oameni
care locuiesc în mlaştină şi s-au învăţat cu căldura ei fetidă… Au uitat
mireasma bunătăţii şi dragostei lui Dumnezeu…
M-AM ÎNDRĂGOSTIT, MAMĂ!
Iubesc, tată!
Nu un băiat, nu o haină, nu o muzică, nu un liceu, nu o
carieră!
M-am îndrăgostit de Viaţă, de Dumnezeu şi de Om! Toate
acestea m-au strâns într-o singură îmbrăţişare de nesfârşită dragoste şi
duioşie când m-au cuprins de umeri şi m-au ridicat, nu de pe podeaua de lut a
unei chilii, ci din adâncul mormântului în care locuia sufletul meu…
Acum, chiar dacă lumea întreagă ar pieri, cu toate lucrurile
şi modele ei, FERICIREA MEA AR RĂMÂNE NEŞTIRBITĂ! Pentru că acum ea nu mai vine
din afara mea spre înlăuntrul meu, ca să depindă de capriciile lumii: ci vine
din lăuntrul meu şi creşte până se revarsă în jurul meu: şi nu trebuie decât un
singur lucru: să rămâi credincioasă Izvorului ei, Iisus Hristos Cel Răstignit.
Din El curge, nespus de bogată, această iubire duioasă, mângâietoare care
înţelege şi iartă şi îndreaptă, cu nespusă blândeţe, toate rătăcirile
sufletului….
Atât mi-a spus călugărul acela la sfârşitul spovedaniei
mele: Acesta Care a luat asupra Sa păcatele tale şi ţi-a dat iertarea,
Acesta Care ţi-a luat sufletul în braţe ca pe un prunc şi ţi l-a încălzit cu
Suflarea Lui dătătoare de viaţă, este IISUS HRISTOS, Dumnezeu Care S-a făcut
Om, răstignit pentru vina ta şi înviat pentru viaţa ta…
Ştiu că nu veţi înţelege… Oare poate cineva, fără să fi
cunoscut el însuşi, din experienţă personală, cele scrise de mine?
Dar totuşi am îndrăznit să vă povestesc… totuşi, îndrăznesc
să nădăjduiesc, că într-o zi, veţi înţelege…
În zori, după priveghere, la sfârşitul Liturghiei, părintele
mi-a făcut semn să mă apropii şi să mă împărtăşesc… Nu vă pot spune ce s-a
întâmplat atunci… Doar că ceea ce am cunoscut în Sfânta Spovedanie a fost doar
un mic prolog…
Ştiu că nu puteţi înţelege… Dar vă rog, vă rog din toată
inima să mă credeţi: NICIODATĂ NU MI-A FOST MAI DOR DE VOI! NICIODATĂ NU V-AM
IUBIT MAI CURAT ŞI MAI MULT!...
Aseară, când v-am cerut bani pentru imaginara aniversare la
care trebuia să merg nu ştiam că am spus ultima minciună… Ştiam că mă duc să
distrug şi ultimul argument al vieţii… Şi, iată-mă, ca o întoarsă din morţi, ca
o ieşită din iad! Ca o învinsă de Viaţă! Doar pentru că Cineva a readus
Dragostea pe pământ, deschizându-şi braţele înaintea noastră şi îmbrăţişându-ne
aşa cum suntem cu preţul celor mai cumplite răni…
Acum, dragii mei, am pentru ce să trăiesc… Am ce să dau…
Acum nu mă mai sperie nici o durere… căci Hristos le-a transformat pe toate în
dureri de naştere ale Iubirii…
Aceasta trebuia să fie o scrisoare de adio… Şi este! Spun
ADIO întunericului, fricii şi morţii, deznădejdii şi singurătăţii… Adio! În
Numele Lui…
